Atât adevărul, cât şi minciuna
au făcut şi fac parte, iremediabil,
din viaţa noastră.
În fond, a minţi nu înseamnă decât
a contura un adevăr care nu a avut loc,
dar care ar fi putut foarte bine să se întâmple,
asta dacă, totuşi, cel care comite o astfel de
infracţiune morală este încă în toate facultăţile
sale mintale, şi poate construi ceva cât de cât credibil.
Altfel spus,
principala cauză a existenţei minciunii
o reprezintă însuşi adevărul,
şi mai apoi factori precum
caracterul omului, incapacitatea acestuia
de-a da cărţile pe faţă în situaţii de răscruce ş.a.m.d.
Încă din „fragedă pruncie”,
unii sunt intens familiarizaţi
cu greutăţile vieţii,
una dintre acestea fiind minciuna, evident,
când părinţii nu sunt în stare să le ofere
mincinoşilor în devenire informaţii exacte despre originea lor,
apelând la versiuni patetice şi neadevărate,
plăsmuiri de râsul curcilor, sau, şi mai bine spus, al berzelor.
Dar acelea nu sunt privite cu egal dispreţ
precum minciunile în dragoste, spre exemplu,
căci implicaţiile lor nu pot răni sufletele fragede,
ci pur şi simplu nu fac decât să amâne inevitabilul,
pe când minciunile furnizate de către unul dintre subiecţii amorezaţi
altuia au consecinţe fabuloase, astronomice, de parcă lumea
a luat naştere cu adevărurile şi principiile lor în braţe.
Se poate spune că egocentrismul
este tatăl urii faţă de minciună.
În concluzie, minciuna este mascarea adevărului,
implicaţiile minciunilor diferenţiindu-se de la caz la caz.
Şi da, ura poate fi doar o oblojeală peste rănile din dragoste,
un sentiment izvorât din iubire,menit să vindece prin autosugestie(care de multe ori, impusă fiindde eul însângerat, este şi distorsionată),
o mască a iubirii, ceva fără de care nu poţi trece peste zbucium.
Iar în ceea ce priveşte prostia, aici treaba este mult mai simplă,
căci aceasta din urmă nu este nici mască, nici bască, nici deşteptăciune mascată,
ci doar... natală.
No hay comentarios:
Publicar un comentario